L’ART SINGULIER EN ROUMANIE

*****

            Depuis la nuit des temps, la Roumanie a possédé un art populaire à la fois diversifié selon ses régions, et uni par l'esprit qui l'animait. Cet art populaire s'est exprimé par la décoration en bois d'éléments architecturaux, par les tissus et broderies, les costumes traditionnels, la peinture et la céramique. Complexe et varié, il a résisté à tous les courants qui ont bouleversé le pays. Il en est devenu le symbole, puisque l'une des figures de proue roumaines, philosophe et sociologue, Dimitrie Gusti écrivait : "La vie d'une nation est parée de la beauté d'un sens esthétique profond. La nation signifie un idéal culturel à réaliser, elle est donc un principe de continuité du travail culturel. Plus la culture nationale est développée, originale, plus le sentiment de la communauté du travail culturel est véritable et profond, donc le "mastic d'affermissement de l'unité nationale". Auparavant, dans la seconde moitié du XIXe siècle, des intellectuels s'étaient employés à découvrir et faire connaître ces réalisations, les faire passer d'un utilitarisme quotidien, à une richesse spécifique du pays. Ainsi, Vasile Alexandri fut-il le premier à entreprendre une démarche ethnologique, recueillant aussi bien des œuvres de la tradition orale que des œuvres dont la simple beauté apparaissait désormais à l'évidence : Vêtements, tapis, œufs décorés, icônes, masques appartenant aux mises en scène des jeux populaires, instruments de musique, peintures et sculptures naïves, etc. Qui cessèrent d'appartenir au tout-venant et commencèrent à embellir des lieux devenus musées.

            Puis, au cours du XXe siècle, la vie politique roumaine n'étant pas "un long fleuve tranquille", des créateurs –qui n'appartenaient pas forcément à l'Art populaire, mais s'en étaient souvent fortement inspirés- ont émigré vers d'autres pays, souvent Paris, contribuant à en faire le creuset culturel du monde : Impossible de les énumérer tous, mais il est bon de savoir qu'ils ont participé à toutes les formes artistiques : poésie (Tristan Tzara, Gherasim Luca, Anna de Noailles née Brancovan…) ; Littérature (Panaït Istrati, Gheorgiu…) ; Théâtre (Ionesco…) ; musique (Enesco…) ; philosophie (Cioran…) ; peinture (Vasile Grigore…) ; sculpture (Brancusi, qui disait à ses amis : "L'art est ce que l'on voit chez nos paysans, c'est ça notre vrai art, car on peut le présenter partout, même à l'étranger. Vous allez voir plus tard…"). 7Inversement, des artistes mondialement connus se sont inspirés de l'art populaire roumain, comme Matisse et sa célébrissime "Blouse roumaine" !

 

TEXTE TRADUIT EN ROUMAIN

Par MARIUS TITA

Directeur de Radio-France internationale

XXIe SIECLE : L'ART SINGULIER ENTRE EN ROUMANIE

*****

Din cele mai vechi timpuri, România are o artă populară deosebită, pe de o parte diversificată în funcţie de regiuni, pe de altă parte unitară prin spiritul care o animă. Această artă populară se regăseşte în decoraţiunile de lemn din elementele arhitecturale, prin ţesături şi broderii, prin costumele populare tradiţionale, în pictură şi ceramică. Complexă şi diversificată, ea a rezistat tuturor curentelor care au bulversat ţara. A devenit un simbol iar o personalitate română precum Dimitrie Gusti, filosof şi sociolog, scria: „Viaţa unei naţiuni este marcată de frumuseţe într-un sens estetic profund. Naţiunea înseamnă un ideal de realizat, este deci un principiu de continuitate a activităţii culturale. Cu cât cultura naţională este mai dezvoltată, originală, cu atât sentimentul comunităţii de activitate culturală este mai veritabil şi mai profund, un fel de mastic de consolidare a unităţii naţionale”.

Anterior, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, intelectualii s-au străduit să decopere şi să ne facă la toţi cunoscut aceste realizări, să le permită trecerea de la un utilitarism cotidian la o bogăţie specifică ţării.

Astfel, Vasile Alecsandri a fost primul care  întreprins un demers etnologic, adunând atât opere ale tradiţiei orale cât şi opere a căror frumuseţe este de domeniul evidenţei, haine, covoare, ouă încondeiate, icoane, măşti aparţinând punerii în scenă a unor jocuri populare, instrumente muzicale, picturi şi sculpturi naive, etc. care încetează să aparţină oricui şi încep să înfrumuseţeze muzee.

Apoi, în cursul secoului XX, viaţa românească nu a încetat să fie un lung fluviu liniştit, creatori - care nu aparţin neapărat artei populare dar inspirându-se, de multe ori, puternic, din aceasta, - au migrat spre alte ţări, adesea spre Paris, contribuind la constituirea acestuia într-un creuzet cultural al lumii. Este imposibil să îi enumerăm pe toţi dar este bine să ştim că au participat la la toate formele creaţiei artistice: poezie – Tristan Tzara, Gherasim Luca, Anna de Noailles născută Brâncoveanu,...), literatură – Panait Istrati, Virgil Gheorghiu, teatru – Ionesco, filosofie – Cioran, sculptură – Brâncuşi, care spunea prietenilor săi că „arta este ceea ce vedem la ţăranii noştri, aceasta este arta noastră adevărată, pe care o putem prezenta peste tot, chiar şi în străinătate. Veţi vedea mai târziu...”. Invers, artişti mondial cunoscuţi s-au inspirat din arta populară românească, precum Matisse şi celebrissima sa  “Blouse roumaine”, ia românească.

La începutul secolului XXl, tinerii artişti au început, de asemenea, să se deschidă spre străinătate. În Franţa, unul dintre ei, Laurenţiu Dimişcă, pictor, a expus de mai multe ori la Muzeul Art en Marche din Lapalisse, apoi a participat la mai multe festivaluri de Artă Singulară (Grand Baz'Art din Bézu, Biennale hors-les-normes de la Lyon, din 2011, Rencontre internationale de Saint-Amant-Roche Savine, etc). 

Chiar propria sa creaţie artistică, aici cu scene din viaţa satului, dincolo un prânz popular, peste tot dragoni, dansatori… aparţinând mitologiei populare. În 2011, la Bézu Saint-Eloi, într-un interviu despre influenţa artei populare asupra creaţiei sale, el răspundea: există, probabil, o influenţă populară pentru că locuiesc în partea de nord a Moldovei, regiune foarte cunoscută pentru frescele exterioare, pentru bisericile bizantine, poate chiar şi pentru icoane. Eu însumi fac icoane, am absolvit două secţii artistice, picture şi tot felul de tehnici diferite: fresca, icoana pe sticlă sau pe lemn,.de asemenea vitraliul. Cred că stilul meu s-a format pornind de la toate aceste influenţe. În orice caz, veţi putea descoperi toate aceste aspecte în opera mea.

Atent, printre altele, să-şi extindă activitatea invitând şi alţi artişti, Laurenţiu Dimişcă a decis să organizeze expoziţii, intra-muros într-un fel! Este vorba să aducă în România ceea ce în Franţa numim Artă brută, Artă singulară, sau Artă în afara normelor . După o primă manifestare la Casa poporului din Bucureşti (Palatul Parlamentului), a pus stăpânire, succesiv, pe două săli magnifice, cea de la Muzeul Satului şi cea de la Muzeul Ţăranului, şi este gata să pună amprenta acestui proiect la Biblioteca Naţională a României.

Peste 200 de artişti au invadat simezele acestui spaţiu prestigious, amestecând aceste arte "străine" cu Arta naivă şi arta populară din România. Şi trebuie să remarcăm că nu s-a născut niciun hiatus între aceste curente. Totul se petrece de parcă aceste opere, unele foarte psihologice sau chiar psihanalitice, altele folclorice, grave sau umoristice, amuzante sau tragice, au coabitat dintotdeauna.

 

Vom merge, de acum înainte, spre două posibilităţi? Prima ar fi coabitarea acestor etichete, - artă populară, artă naivă, la care alăturăm arta brută, arta singular sau arta în afara normelor, fără a uita denumirea international Outsider Art. A doua posibilitate este substituirea, o problemă evidentă care ţine de definiţia artei brute. Dar, oare, putem să raportăm o serie de creaţii româneşti la definiţia originală a Artei brute, cea stabilită de Jean Dubuffet: înţelegem prin asta operele executate de persoane incapabile de cultură artistică în cazul cărora mimetismul, contrar a ceea ce se întâmplă la intelectuali, se aplică foarte puţin sau deloc, într-atât încât autorii îşi trag totul – subiecte, materiale, tehnică, modalitate de transport, ritm, scriitură,etc - din propriile fonduri şi nu din poncifele artei clasice sau ale artei la modă. Asistăm aici la o operaţiune artistică pură, brută, reinventată în toate fazele sale de autor, pornind doar de la propriile impulsuri. Artă, deci,de  acolo unde doar funcţia de a inventa se manifestă. 

Putem aplica această definiţie creatorilor români? Poate la cei care trăiesc în colţurile cele mai îndepărtate ale ţării. Altfel, pare că trebuie să o extindem la nivelul la care a fost în Franţa.

Pentru ceilalţi, trebuie să ne gândim dacă şi creatorii români de artă populară sau artă naivă au, în genialitatea lor, nevoie sau chef de aceste aporturi? Sau este vorba, pentru aceşti nou-veniţi, de a buscula această artă seculară cu dinamica lor picturală, cu cromatica lor exacerbată (are nevoia arta naivă de mai multe culori?), de dezechilibrele lor şi de dizsimetriile lor haotice, de expresia lor în acelaşi timp reală şi ficţională? Se va porni, oare, arta singulară să galopeze prin România după cum o face prin Franţa?

Totul se va juca dând cu banul. Iar pentru Laurenţiu Dimişcă sarcina riscă să fie dificilă.

Judecând după fluxul de public din expoziţiile de astă vară, în ciuda vremii caniculare, şi receptarea lucrărilor expuse, am putea spune că o pătură cultivată a populaţiei a ajuns deja la nivelul dialogului între operele autohtone şi cele alogene. Dar românii vor veni ei la muzee cum vin la petrecerile de la sate sau la nunţi?

Care va fi impactul, care va fi exemplaritatea acestor expoziţii? Această decizie a unui creator care a ales să-şi lărgească orizontul artistic şi, pentru ţara sa, să deschidă larg porţile unei globalităţi, va genera ea o posibilă deturnare a sensului şi a spiritului? Sau este vorba doar de o pasiune? De gust sau de risc? Cine ştie?

Să ne dorim, în orice caz, că această conjunctură a celor două forme de gândire care aproape se ignorau până atunci, să nu modifice tonalitatea uneia sau a alteia dintre tabere. Fie să se întâlnească şi să se intersecteze mult timp de acum simfoniile de culori strălucitoare, spusele atât de călduroase şi puternic psiholgice care caracterizează cele două mişcări. Succes îndrăzneţului Laurenţiu Dimişcă!

Jeanine RIVAIS